Islamul a Adus Pace și Armonie în Orientul Mijlociu

İstoria a menționat pacea, justiția și iubirea din ținuturile guvernate de conducătorii musulmani care au respectat învățăturile din Coran. Obiceiurile din ținuturile cucerite în timpul vieții Profetului Mohamed (pfas) sunt exemple foarte importante, iar conducătorii drepți care i-au succedat, și care au călcat pe urmele pașilor trimisului lui Dumnezeu și care întotdeauna au respectat moralitatea răspândită de Coran, au pus bazele unor societăți pașnice. Justiția corectă, dreptatea și onestitatea descrise în Coran au dăinuit în vremurile acestor conducători, asigurând astfel un model pentru generațiile următoare.

Ținutul Palestinei și capitala sa, Ierusalimul, unde membrii celor trei religii monoteiste locuiesc împreună, sunt importante în sensul în care aceștia arată cum musulmanii aduc pacea și stabilitatea în ținuturile pe care le conduc. Într-adevăr, în cea mai mare parte a ultimilor 1400 de ani, religia musulmană a adus pacea în Ierusalim și Palestina.

Pacea și justiția instaurate în Palestina de Califul Umar

Ierusalimul a fost capitala evreilor până în anul 71 d.Hr.. În acel an, armata romană a lansat un atac asupra evreilor, și i-a alungat cu sălbăticie din zonă. În acel moment, când a început diaspora evreilor, Ierusalimul și regiunile din vecinătate s-au transformat în ținuturi abandonate.

Cu toate acestea, Ierusalimul din nou a devenit un centru de interes odată cu acceptarea Creștinismului în timpul împăratului roman Constantin. Creștinii romani au construit în Ierusalim biserici. A fost ridicată interdicția care nu permitea evreilor să se stabilească în regiune. Palestina a rămas teritoriu roman (bizantin) până în secolul 7. Perșii au cucerit regiunea pentru o perioadă scurtă de timp, însă bizantinii au recucerit-o mai târziu.

Un moment important de răscruce din istoria Palestinei a fost anul 637, când a fost cucerită de armatele Islamice. Aceasta a adus o nouă perioadă de pace și armonie în Palestina, care a fost de-a lungul secolelor scena războaielor, exilărilor, jafurilor și masacrelor, și care a fost supusă unor noi acte de brutalitate de fiecare dată când au avut loc schimbări, un eveniment întâlnit frecvent. Venirea islamului a reprezentat începutul unei ere în care adepții diferitelor credințe au putut trăi în pace și armonie.

Cetatea Ierusalimului, Litografie în culori de L. Haghe după D. Roberts, 1841.

Palestina a fost capturată de Hazrat Umar, al doilea calif după însuși Profetul (pfas). Intrarea califului în Ierusalim, compasiunea, maturitatea și bunăvoința pe care le-a manifestat față de adepții diferitelor credințe, au reprezentat exemplul unei frumoase perioade care urma să înceapă. Karen Armstrong descrie capturarea Ierusalimului de către Hazrat Umar , în cartea sa Războiul Sfânt, în următorul mod:

Moscheea lui Omar

Odată ce musulmanii au cucerit Ierusalimul, orașul a devenit un loc sigur în care cele trei religii puteau să co-existe în pace. John L. Esposito scrie:

Când armatele arabe au preluat Ierusalimul în 638, acestea au ocupat un centru ale cărui locuri sfinte l-au transformat într-un loc important de pelerinaj în lumea creștină. Bisericile și populația creștină nu au fost molestate. Evreilor, cărora conducătorii creștini le-au interzis mult timp să locuiască acolo, le-a fost permis să se întoarcă, să trăiască, și să se roage în orașul lui Solomon și al lui David.21

Înțelegerea – menționată în paginile anterioare – pe care califul Umar a semnat-o cu Patriarhul Ierusalimului când a intrat în Ierusalim, este rezultatul compasiunii sale.

Pe scurt, musulmanii au adus civilizația în Ierusalim și în toată Palestina. În locul credințelor care nu respectau valorile sacre ale altor oameni, și care îi omorau doar pentru simplu fapt că aveau alte credințe, a domnit justiția, înțelegerea și cultura moderată a Islamului. După ce a fost capturată de Hazrat Umar, musulmanii, creștinii și evreii au locuit împreună în pace și armonie în Palestina. Musulmanii nu au încercat niciodată să folosească forța pentru a convinge oamenii să se convertească, deși anumite persoane care nu erau de religie musulmană au văzut că islamul este ultima și adevărata religie și au făcut acest lucru de bună voie.

Pacea și armonia din Palestina a durat atât timp cât musulmanii au domnit în regiune. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului XI, în regiune a intrat o forță cuceritoare din străinătate, iar ținutul civilizat al Ierusalimului a fost prădat într-un mod barbar și sălbatic, cum nu s-a mai întâlnit până atunci. Aceștia au fost cruciații.

Cruzimea cruciaților în Palestina

În timp ce membrii celor trei religii locuiau împreună în pace în Palestina, creștinii din Europa au hotărât să organizeze o cruciadă. În urma unui apel lansat de Papa Urban al II-lea pe 27 noiembrie 1095 la Consiliul de la Clermont, peste 100.000 de oameni din toată Europa au plecat în Palestina să elibereze Pământul Sfânt de musulmani și să găsească abundența legendară din est. După o călătorie lungă și obositoare, și după multele jafuri și masacre de pe parcursul acesteia, au ajuns la Ierusalim în 1099. Orașul a căzut după un asediu de aproape cinci săptămâni, iar cruciații au intrat în oraș. Au dat dovadă de o barbarie cum rar s-a văzut în lume. Toți musulmanii și evreii din oraș au fost trecuți prin sabie.

Pacea și armonia din Palestina, care durau din vremea lui Hazrat Umar, s-au sfârșit cu un măcel groaznic. Cruciații au violat toate legile etice ale creștinismului, ale religiei care îndemna la iubire și compasiune, și au răspândit teroare în numele creștinismului.

Musulmanii și evreii din Ierusalim au fost masacrați cu brutalitate de către cruciați.

Justiția lui Saladin Ayyubi

Armata cruciaților barbari și-a stabilit capitala la Ierusalim, și a format un regat latin ale cărui granițe s-au întins din Palestina până la Antioch. Cu toate acestea, cruciații care au instaurat barbaria în Palestina nu au rezistat mult timp. Saladin a strâns laolaltă toate regatele musulmane, și i-a învins pe cruciați în bătălia de la Hattin în 1187. După bătălie, cei doi conducători ai armatei cruciatului, Reynald de Chatillon și regele Guy, au fost aduși în fața lui Saladin. Saladin l-a executat pe Reynald de Chatillon, cunoscut pentru barbariile groaznice pe care le-a comis împotriva musulmanilor, însă l-a lăsat pe regele Guy să plece, deoarece acesta nu a comis aceleași nelegiuiri. Din nou, Palestina a văzut cum arată adevărata justiție.

Imediat după bătălia de la Hattin, în aceeași zi în care Profetul Mohamed (pfas) a fost luat de la Mecca și dus la Ierusalim într-o singură noapte, în ziua Ascensiunii, Saladin a intrat în Ierusalim și l-a eliberat după 88 de ani de ocupație a cruciaților. Când cruciații au preluat orașul 88 de ani mai devreme, aceștia i-au omorât pe musulmanii din oraș, și din această cauză le-a fost teamă că Saladin le va face același lucru. Cu toate acestea, nici măcar un creștin din oraș nu a fost atins. Mai mult decât atât, singurul ordin dat a fost ca creștinii latini (catolicii) să părăsească orașul. Creștinii ortodocși, care nu au fost cruciați, au avut voie să locuiască în oraș și să se roage așa cum au crezut de cuviință. John L. Esposito scria “Armata musulmană pe cât de tenace a fost în bătălie, pe atât de magnifică a fost în victorie. Civilii au fost cruțați; bisericile și altarele au fost în general lăsate neatinse... Saladin și-a respectat cuvântul și a fost plin de compasiune față de necombatanți.”22

Karen Armstrong descrie a doua capturare a Ierusalimului în aceste rânduri:

Pe data de 2 octombrie 1187 Saladin și armata sa au intrat ca și cuceritori în Ierusalim, iar în următorii 800 de ani Ierusalimul avea să rămână un oraș musulman. Saladin și-a păstrat promisiunea, și a cucerit orașul ținând cont de cele mai înalte idealuri islamice. El nu s-a răzbunat pentru masacrul din 1099, [procedând] așa cum sfătuiește Coranul (16:127), iar dat fiind faptul că ostilitățile au încetat el a pus capăt uciderilor (2:193-194). Niciun creștin nu a fost omorât și nu a existat niciun jaf. Prețurile pentru răscumpărare au fost mici în mod deliberat... Saladin… i-a eliberat gratis pe mulți dintre ei, așa cum cere Coranul …. Fratele lui, al-Adil, a fost atât de impresionat de situația disperată a prizonierilor că l-a rugat pe Saladin să îi dea o mie dintre aceștia pentru el, după care i-a eliberat pe loc... toți conducătorii musulmani au fost scandalizați să vadă cum creștinii bogați scapă cu bogățiile lor care ar fi putut să fie folosite să elibereze toți prizonierii … [Patriarhul] Heraclius a plătit răscumpărarea în valoare de zece dinari la fel ca oricine altcineva, și chiar a avut parte de o escortă specială pentru a-și păstra comoara în siguranță pe timpul călătoriei către Tyr.23

Saladin a intrat în Ierusalim în 1187 eliberându-l după 88 de ani de ocupație cruciată. Deși este cunoscut în special pentru acest triumf militar, de asemenea, Saladin a fost deosebit de iertător și drept cu cruciații precum și cu toți ceilalți creștini. Chiar dacă cruciații au dat dovadă de o cruzime de nedescris față de musulmani, Saladin nu s-a răzbunat pe ei și niciun civil nu a fost vătămat atunci când a eliberat Ierusalimul.

Pe scurt, Saladin și musulmanii din subordinea lui i-au tratat pe creștini cu multă milă și justiție, chiar au dat dovadă de mai multă compasiune față de ei decât proprii lor conducători. Nu numai creștinii, dar și evreii au obținut pace și siguranță odată ce Ierusalimul a fost cucerit de musulmani. Astfel, bine cunoscutul poet evreu Yehuda al-Harizi, de origine spaniolă, și-a exprimat sentimentele într-una din operele sale:

Dumnezeu… a decis ca sanctuarul să nu mai rămână în mâinile fiilor lui Esau... Prin urmare, în anul 4950 al Facerii [1190 d.Hr.] Dumnezeu a ridicat spiritul prințului ismaeliților [Salah al-Din], un bărbat înțelept și curajos, care a venit cu toată armata sa, a asediat Ierusalimul, l-a preluat și a proclamat în toată țara că va primi și că va accepta rasa lui Efraim, de oriunde ar veni. Și am venit din toate colțurile lumii să ne stabilim reședința aici. Acum, noi trăim în umbra păcii.24

După Ierusalim, cruciații au continuat să fie cruzi, iar musulmanii au continuat să fie drepți în alte oraşe din Palestina. În 1194, Richard Inimă de Leu, care are reputația unui mare erou în istoria Angliei, a executat în mod josnic 3.000 de musulmani, printre care erau multe femei și copii, în Castelul Acre. Deși musulmanii au fost martorii acestei sălbăticii, niciodată nu au recurs la aceleași metode. S-au supus poruncii lui Dumnezeu “Să nu vă întărâte ura împotriva unui neam care v-a împiedicat în drumul spre Moscheea Sacră să [-i] atacați.” (Coran, 5:2) și nu au folosit violența niciodată împotriva civililor nevinovați. Nu au folosit violența inutilă, nici măcar împotriva armatelor cruciate pe care le-au înfrânt.

Cruzimea cruciaților și justiția musulmanilor, au dezvăluit din nou un adevăr istoric: O administrație construită pe principiile islamului a permis oamenilor cu credințe diferite să locuiască împreună. Acest fapt a continuat să fie demonstrat timp de 700 de ani după Saladin, în special în perioada otomană.

Saladin și Guy de Lusignan după bătălia de la Hattin din 1187	Regele Richard a executat fără milă 3.000 de civili musulmani în castelul Acra, printre care se aflau mai multe femei și copii.