Capitolul 8: Contrafacerile evoluţionismului

Nu există nicio dovadă fosilă concretă care să susţină imaginea „omului-maimuţă“, cel care este propagat fără încetare de mass-media şi de cercurile academice evoluţioniste. Înarmaţi cu pensule, evoluţioniştii produc aceste creaturi imaginare, dar, cu toate acestea, faptul că aceste desene nu se potrivesc niciunei fosile constituie o problemă serioasă pentru ei. Una dintre metodele interesante folosite de ei pentru depăşi această problemă este „fabricarea“ fosilelor pe care nu le pot găsi. Omul din Piltdown, care reprezintă probabil cel mai mare scandal din istoria ştiinţei, este un exemplu tipic de folosire a acestei metode.

Omul din Piltdown: un maxilar de urangutan şi un craniu de om!

În 1912, un cunoscut doctor şi paleoantropolog amator pe nume Charles Dawson a apărut cu revendicarea că ar fi găsit un maxilar şi un fragment de craniu într-o groapă/mină din Piltdown, Anglia. Deşi maxilarul părea a fi de maimuţă, dinţii şi craniul erau foarte asemănătoare cu cele umane. Aceste eşantioane au fost etichetate drept „Omul din Piltdown“. Atribuindu-li-se o vârstă de 500.000 de ani, ele au fost prezentate în mai multe muzee ca fiind o dovadă absolută a evoluţiei omului. Timp de mai bine de 40 de ani, au fost scrise multe articole ştiinţifice despre „Omul din Piltdown“, au fost făcute multe desene şi multe interpretări, iar fosilele au fost prezentate drept dovezi importante pentru evoluţia umană. Pe aceste subiect, au fost scrise nu mai puţin de 500 de teze de doctorat.64 În 1921, în timp ce vizita British Museum (Muzeul Britanic), paleoantropologul american de frunte, Henry Fairfield Osborn a spus: „Trebuie să ne aducem aminte mereu şi mereu că natura este plină de paradoxuri“, proclamând Omul din Piltdown drept „o descoperire de o importanţă transcendentă pentru preistoria omului“.65

În anul 1949, Kenneth Oakley de la Departamentul de Paleontologie al British Museum, a îndrăznit să folosească „testul fluorinei“, o metodă nouă de testare folosită pentru datarea fosilelor. S-a făcut astfel o încercare pe fosila Omului din Piltdown. Rezultatul a fost uluitor. În timpul testului, s-a descoperit că mandibula Omului din Piltdown nu conţinea deloc fluorină. Aceasta indica faptul că aceasta nu fusese îngropată în pământ mai mult de câţiva ani. Craniul, care conţinea doar un mic procent de fluorină, arăta de asemenea că acesta nu era mai vechi de câteva mii de ani.66

S-a mai determinat atunci faptul că dinţii din mandibulă aparţineau unui urangutan, şi că fuseseră lipiţi acolo artificial; de asemenea, uneltele „primitive“ ce fuseseră descoperite împreună cu fosilele erau doar nişte simple imitaţii ce fuseseră ascuţite cu nişte instrumente din oţel.67Această contrafacere a fost făcută publică în anul 1953, împreună cu analiza detaliată realizată de Joseph Weiner. Craniul aparţinea unui om şi avea o vârstă de 500 de ani, iar mandibula aparţinea unei maimuţe ce decedase de curând! Dinţii fuseseră aranjaţi special iar apoi fuseseră lipiţi de mandibulă, suprafeţele molarilor fuseseră umplute pentru a le da aparenţa umană. Apoi, toate aceste piese fuseseră pătate cu dicromat de potasiu pentru a le da aspectul vetust. Atunci când au fost introduse în acid, aceste pete au început să dispară. Sir Wilfred Le Gros Clark, ce a făcut parte din echipa ce a dezvăluit înşelătoria, nu şi-a putut ascunde uimirea în faţa acestei situaţii şi a spus: „Dovezile abraziunii artificiale au sărit imediat în ochi. Şi într-adevăr, ele erau atât de evidente încât putem să ne întrebăm - cum se face că ele au scăpat şi nu au fost observate înainte?“68 Imediat după aceasta, „Omul din Piltdown“ a fost îndepărtat în mare grabă din British Museum, unde fusese expus timp de mai bine de 40 de ani.

Omul din Nebraska: un dinte de porc

În anul 1922, Henra Fairfield Osborn, directorul Muzeului American de Istorie Naturală, a declarat că a găsit o fosilă a unui molar ce aparţinea perioadei Pliocenului, în Nebraska de vest, în apropiere de Snake Brook. Acest dinte se presupunea că are atât caracteristici umane, cât şi de maimuţă. A început apoi o dezbatere ştiinţifică extinsă în jurul acestei fosile, care a început să fie numită „Omul din Nebraska“. În cadrul acestei dezbateri, unii au interpretat acest dinte ca aparţinând lui Pithecanthropus erectus, în timp ce alţii au susţinut că el era mai apropiat de un dinte uman. Omul din Nebraska a primit de îndată şi un „nume ştiinţific“: Hesperopithecus haroldcooki.

Mulţi specialişti i-au oferit lui Osborn susţinerea lor. Pe baza acestui singur dinte, au fost apoi trasate capul şi trupul Omului din Nebraska, Mai mult decât atât, Omul din Nebraska a fost chiar reprezentat împreună cu soţia şi copiii săi, sub forma unei întregi familii situate într-un cadru natural.

Şi toate aceste scenarii au fost dezvoltate pornind de la un singur dinte. Cercurile evoluţioniste şi-au pus atâta credinţă în acest „om fantomă“ încât atunci când un cercetător pe nume William Bryan s-a opus acestor concluzii părtinitoare ce se bazau pe un singur dinte, el a fost criticat extrem de dur.

În anul 1927, au fost găsite alte părţi ale scheletului. Conform acestor noi piese descoperite, dintele nu aparţinea nici unui om şi nici unei maimuţe. Atunci s-a realizat că el aparţinea unei specii dispărute de porc sălbatic american, numit Prosthennops. William Gregory şi-a intitulat articolul din revista Science în care anunţa adevărul: „Hesperopithecus: Se pare că nu este nici maimuţă şi nici om“69 Iar apoi, toate desenele lui Hesperopithecus haroldcooki au fost îndepărtate foarte repede din literatura evoluţionistă.

Ota Benga: africanul din cuşcă

După ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate om-jumătate maimuţă“ ar putea fi găsite nu numai în arhivele fosilifere, dar şi în viaţă, în diferite părţi ale lumii. La începuturile secolului al XX-lea, aceste preocupări pentru „verigi tranziţionale în viaţă“ au dus la incidente nefericite, unul dintre cele mai pline de cruzime fiind povestea unui pigmeu pe nume Ota Benga.

Ota Benga a fost capturat în anul 1904, în Congo, de către un cercetător evoluţionist. În limba sa nativă, numele său însemna „prieten“. El avea o soţie şi doi copii. Pus în lanţuri şi închis într-o cuşcă, asemeni unui animal, el a fost dus în SUA, acolo unde oamenii de ştiinţă evoluţionişti l-au expus în faţa publicului, în St. Louis World Fair, împreună cu alte specii de maimuţe, şi l-au prezentat drept „cea mai apropiată verigă tranziţională de om“. Doi ani mai târziu, ei l-au dus la Grădina Zoologică din Bronx, în New York, iar acolo ei l-au expus sub numele de „străvechiul strămoş al omului“, împreună cu câţiva cimpanzei, o gorilă numită Dinah şi un orangutan numit Dohung. Dr. William T. Hornaday, directorul evoluţionist al grădinii zoologice a ţinut multe discursuri despre cât de mândru era să aibă această excepţională „formă tranziţională“ în grădina sa zoologică, ţinându-l pe Ota Benga în cuşcă şi tratându-l ca pe un animal obişnuit. Incapabil să mai suporte tratamentul la care era supus, în final, Ota Benga s-a sinucis.70

Omul din Piltdown, Omul din Nebraska, Ota Benga... Aceste scandaluri demonstrează faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti nu au ezitat să folosească orice fel de metode neştiinţifice pentru a-şi dovedi teoriile. Având acest lucru în minte, atunci când ne uităm la aşa-numitul mit al „evoluţiei umane“, ne confruntăm cu o situaţie similară. Şi aici există poveşti fictive şi o armată de voluntari gata să încerce orice pentru a confirma această poveste.