Capitolul 3: Mecanismele imaginare al evoluţionismului

Modelul neo-darwinist, pe care trebuie să îl considerăm ca fiind teoria evoluţionistă unanim acceptată în zilele noastre, susţine că viaţa a evoluat prin intermediul a două mecanisme naturale: „selecţia naturală“ şi „mutaţia“. Teoria susţine că, la modul fundamental, selecţia naturală şi mutaţia sunt două mecanisme complementare. Originea modificărilor evoluţioniste rezidă în mutaţii aleatorii ce au loc în structurile genetice ale vieţuitoarelor. Trăsăturile aduse de mutaţii sunt selectate de mecanismele de selecţie naturală şi, prin intermediul acestora, se produce evoluţia vieţuitoarelor.

Dacă studiem în continuare această teorie, descoperim faptul că nu există un asemenea mecanism de evoluţie. Nici selecţia naturală şi nici mutaţia nu contribuie deloc la toate aceste transformări ale diferitelor specii dintr-una într-alta, iar această afirmaţie este complet nefondată.

Selecţia naturală

Ca proces al naturii, selecţia naturală a fost un fapt familiar biologilor ce l-au precedat pe Darwin, aceştia definind-o drept „un mecanism ce menţine speciile stabile, fără a le vicia“. Darwin a fost prima persoană care a avansat ideea că acest proces are puteri evoluţioniste şi astfel şi-a construit întreaga teorie pe fundamentul acestei afirmaţii. Numele pe care l-a dat cărţii sale indică faptul că selecţia naturală a fost fundamentul teoriei lui Darwin: „Originea speciilor, prin intermediul selecţiei naturale“...

Totuşi, din vremea lui Darwin şi pâna în prezent nu există nici măcar cea mai mică dovadă că selecţia naturală face ca vieţuitoarele să evolueze. Collin Patterson, paleontolog cu vechime la Muzeul de Istorie Naturală din Londra şi un foarte cunoscut evoluţionist, a subliniat că nu s-a observat niciodată ca selecţia naturală să aibă capacitatea de a face lucrurile să evolueze:

„Nimeni nu a produs vreodată vreo specie prin mecanismele selecţiei naturale. Nimeni nu a ajuns vreodată nici măcar aproape de aceasta şi majoritatea discuţiilor în neo-darwinism sunt legate de acest subiect.“15

Selecţia naturală susţine că organismele vii care sunt mai potrivite condiţiilor naturale ale habitatului lor vor domina datorită faptului că descendenţii lor vor supravieţui, în timp ce aceia care nu se vor potrivi vor dispărea. Spre exemplu, dintr-o turmă de căprioare aflate sub ameninţarea altor animale sălbatice, în mod natural vor supravieţui cele care vor alerga mai iute. Şi acest lucru este adevărat. Dar indiferent cât de îndelungat va fi acest proces, acesta nu va transforma acea căprioară într-o altă specie animală. Căprioara va rămâne mereu căprioară.

Atunci când studiem cele câteva incidente pe care evoluţioniştii le prezintă ca fiind exemple observate de selecţie naturală, remarcăm faptul că acestea nu sunt altceva decât nişte încercări de a înşela.

"Melanismul industrial"

În anul 1986, David Futuyma a publicat cartea „Biologia evoluţionismului“, care este acum acceptată drept una dintre sursele ce explică teoria evoluţiei prin selecţie naturală, într-un mod cât se poate de explicit. Cel mai faimos dintre exemplele sale legat de acest subiect este cel despre culoarea populaţiei de molii care pare să se fi închis în perioada Revoluţiei Industriale din Anglia. Este posibil să găsiţi această poveste a melanismului industrial în majoritatea cărţilor de biologie evoluţionistă, nu doar în cartea lui Futuyma. Povestea se bazează pe o serie de experimente realizate de fizicianul şi biologul britanic Bernard Kettlewell, în anii 1950, şi poate fi spusă pe scurt astfel:

Industrial Melanism is certainly not an evidence for evolution because the process did not produce any new species of moths. The selection was only among already existing varieties. Moreover, the classical story of melanism is deceptive. The textbook pictures above (portrayed as genuine photos) are in fact of dead specimens glued or pinned to tree trunks by evolutionists.

Conform cu această poveste, în jurul începutului Revoluţiei Industriale din Anglia, culoarea scoarţei copacilor din împrejurimile Manchester-ului era destul de deschisă. Datorită acestui lucru, moliile de culoare mai închisă (melanice) ce se opreau pe acei copaci puteau fi observate cu uşurinţă de păsările care se hrăneau cu ele şi, prin urmare, aveau foarte puţine şanse de a supravieţui. Cinzeci de ani mai târziu, în pădurile în care poluarea industrială a distrus lichenii, scoarţa copacilor a căpătat o culoare mai închisă, iar acum moliile de nuanţe deschise au devenit cele mai vânate, întrucât ele erau acum cele mai uşor de observat. Drept rezultat, raportul dintre moliile de culoare mai deschisă şi cele de culoare mai închisă a scăzut. Evoluţioniştii consideră aceasta drept un exemplu de dovadă irefutabilă pentru teoria lor. Ei îşi găsesc astfel refugiul şi consolarea în mistificarea adevărului, arătând cum moliile de culoare mai deschisă au „evoluat“ în molii de culoare mai închisă.

Totuşi, chiar dacă presupunem că această poveste ar fi corectă, trebuie să fie foarte clar că nu putem nicidecum să folosim aceasta drept dovadă pentru teoria evoluţionistă, întrucât nu a apărut nicio altă formă nouă care să nu fi existat înainte. Moliile de culoare mai închisă existaseră în populaţia de molii şi înainte de Revoluţia Industrială. Ceea ce s-a modificat a fost doar proporţia relativă dintre varietăţile de molii ce existau în respectiva populaţie. Prin urmare, moliile nu au căpătat o nouă caracteristică sau un organ nou, ceea ce ar fi generat „speciaţia“. Pentru ca o specie de molii să se fi transformat într-o altă specie de vieţuitoare, o pasăre spre exemplu, aceasta necesita ca la genele sale să se fi făcut adăugiri. Astfel, un întreg program genetic nou ar fi trebuit să fie încărcat astfel încât să includă informaţia despre caracteristicile fizice ale păsării.

Şi acesta este răspunsul ce trebuie să fie oferit poveştii melanismului industrial. Cu toate acestea, mai există o parte şi mai interesantă a acestei poveşti. Căci nu numai interpretarea, dar şi povestea în sine pare să fie invalidă. Ca cercetător în biologia moleculară, Jonathan Wells explică în cartea sa „Simboluri ale evoluţionismului“(Icons of Evolution), că povestea moliilor, cea care este inclusă în orice carte de biologie evoluţionistă şi care a devenit, prin urmare, „un simbol“ al evoluţionismului în acest sens, nu reflectă adevărul. Wells vorbeşte în cartea sa despre experimentul lui Kettlewell, cunoscut drept „dovada experimentală“ a poveştii, ca fiind de fapt un scandal ştiinţific. Iată câteva dintre elementele fundamentale ale acestui scandal:

• Multe experimente realizate după Kettlewell au arătat că doar un singur tip de molii se aşază pe trunchiul arborilor, restul preferând să stea sub ramurile mici şi orizontale. Încă din anul 1980, a devenit clar că moliile nu se aşază de regulă pe trunchiul copacilor. În 25 de ani de muncă de teren, mulţi oameni de ştiinţă precum Cyril Clarke şi Roy Howlett, Michael Majerus, Tony Liebert şi Paul Brakefield au concluzionat că în experimentul lui Kettlewell, moliile au fost forţate să acţioneze atipic, prin urmare, testul nu poate fi acceptat ca fiind ştiinţific.
• Oamenii de ştiinţă care au testat concluziile lui Kettlewell, au descoperit un rezultat chiar şi mai interesant. Deşi se aşteptau ca numărul moliilor de culoare deschisă să fie mai mare în regiunile mai puţin poluate din Anglia, moliile de culoare mai închisă erau de patru ori mai numeroase decât cele deschise la culoare. Aceasta înseamnă că nu a existat nicio corelaţie între populaţia de molii şi trunchiurile de copaci, aşa cum susţinea Kettlewell şi cum a fost repetat de aproape toate sursele evoluţioniste.
• Pe măsură ce cercetările s-au aprofundat, scandalul şi-a modificat dimensiunile: „moliile de pe trunchiurile copacilor“ fotografiate de Kettlewell erau de fapt molii moarte. Kettlewell a folosit specimene de molii moarte pe care le-a lipit sau le-a prins cu acul de gămălie pe trunchiurile copacilor şi apoi le-a fotografiat. Într-adevăr, posibilitatea de a realiza acele fotografii era aproape inexistentă, de vreme ce moliile se aşază sub frunze şi nu pe trunchiul copacilor.16

Aceste fapte nu au fost dezvăluite comunităţii ştiinţifice decât spre sfârşitul anilor 1990. Căderea mitului melanismului industrial, care a fost timp de decenii unul dintre subiectele cele mai preţuite din cursurile de „Introducere în teoria evoluţionismului“ din universităţi, a adus o mare dezamăgire în rândurile evoluţioniştilor. Aşa cum unul dintre ei, Jerry Coyne remarca:

„Reacţia mea este asemănătoare cu consternarea pe care am trăit-o atunci când, la vârsta de 6 ani, am aflat că cel care îmi aducea cadourile în Ajunul de Crăciun era tata şi nu Moş Crăciun.“17

„Cel mai faimos exemplu de selecţie naturală“ a fost astfel trimis la mormanul de gunoi al istoriei ca un scandal ştiinţific, ceea ce era inevitabil, deoarece selecţia naturală nu este un „mecanism al evoluţiei“, contrar afirmaţiilor evoluţioniştilor. Selecţia naturală nu are capacitatea nici de a adăuga un nou organ unui organism viu şi nici de a îndepărta unul existent deja, şi cu atât mai puţin să transforme un organism al unei specii într-un organism aparţinând altei specii.

De ce nu poate explica selecţia naturală complexitatea

Selecţia naturală nu contribuie cu nimic la teoria evoluţionismului, deoarece acest mecanism nu poate niciodată să mărească sau să îmbunătăţească informaţia genetică a unei specii. De asemenea, ea nu poate nici să transforme o specie într-o alta: o stea de mare într-un peşte, un peşte într-o broască, o broască într-un crocodil sau un crocodil într-o pasăre. Cel mai mare apărător al teoriei echilibrului punctual, Stephen Jay Gould se referă la acest impas al selecţiei naturale după cum urmează:

Natural selection serves as a mechanism of eliminating weak individuals within a species. It is a conservative force which preserves the existing species from degeneration. Beyond that, it has no capability of transforming one species to another

"Esenţa darwinismului rezidă într-o singură frază: selecţia naturală este forţa creatoare a transformării evoluţioniste. Nimeni nu neagă faptul că selecţia va juca un rol negativ, eliminându-i pe cei care nu se potrivesc. Teoriile darwiniste susţin însă şi că aceasta îi va crea pe cei care se potrivesc."18

O altă metodă înşelătoare dintre cele folosite de evoluţionişti în ceea ce priveşte selecţia naturală, este efortul lor de a prezenta acest mecanism ca fiind unul conştient. Cu toate acestea, selecţia naturală nu are conştiinţă. Ea nu posedă o voinţă care să decidă ce anume este bun şi ce anume este rău pentru formele de viaţă. Prin urmare, sistemele biologice şi organele ce posedă caracteristica „complexităţii ireductibile“ nu pot fi explicate prin selecţia naturală. Aceste sisteme şi organe sunt compuse dintr-un umăr mare de părţi ce cooperează între ele, şi care nu sunt folositoare dacă una dintre părţi lipseşte sau nu funcţionează corect. (Spre exemplu, ochiul uman nu funcţionează decât dacă există împreună toate componentele sale intacte.) Prin urmare, voinţa care ţine toate aceste părţi împreună ar trebui să fie capabilă să prevadă viitorul şi să ţintească direct spre avantajul care trebuie obţinut în faza finală. Întrucât selecţia naturală nu posedă nici conştiinţă şi nici voinţă proprie, ea nu poate să facă aşa ceva. Acest fapt, care demolează fundamentele teoriei evoluţiei l-a îngrijorat şi pe Darwin, care a scris: „Dacă se va putea demonstra că există vreun organ complex, care nu s-ar fi putut forma prin intermediul unui număr foarte mare de modificări mici şi succesive, teoria mea va fi cu desăvârşire desfiinţată.“17

Mutaţiile

Mutations add no new information to an organism's DNA: As a result of mutations, the particles making up the genetic information are either torn from their places, destroyed, or carried off to different places. Mutations cannot make a living thing acquire a new organ or a new trait. They only cause abnormalities like a leg sticking out of the back, or an ear from the abdomen.

Mutaţiile sunt definite drept întreruperi sau înlocuiri ce au loc în lanţul molecular al ADN-ului . ADN-ul se află în nucleul celulei organismelor vii şi conţine întreaga lor informaţie genetică. Aceste întreruperi sau înlocuiri sunt rezultatul unor efecte externe cum ar fi radiaţiile sau acţiunea chimică. Toate mutaţiile sunt „accidente“ şi acestea fie distrug nucleotide din compunerea lanţului de ADN, fie le schimbă locaţia. De foarte multe ori, mutaţiile creează asemenea stricăciuni şi schimbări, încât celula nu le poate repara.

Mutaţia, în spatele căreia evoluţioniştii se ascund în mod frecvent, nu este o baghetă magică ce transformă organismele vii într-o formă mult mai avansată şi perfectă. Efectul direct al mutaţiei este nociv. Schimbările realizate de mutaţii pot fi doar de genul celor trăite de oamenii de la Hiroshima, Nagasaki şi Cernobîl, care sunt: moarte, infirmitate şi boală...

Motivul pentru aceasta este foarte simplu: ADN-ul are o structură foarte complexă, iar schimbările aleatorii pot doar să dăuneze organismului. Aşa cum spunea şi B.G. Ranganatham:

„În primul rând, mutaţiile naturale sunt foarte rare în natură. În al doilea rând, majoritatea mutaţiilor sunt nocive, întrucât ele sunt schimbări mai degrabă aleatorii decât ordonate ale genelor; fiecare schimbare aleatorie apărută într-un sistem extrem de bine ordonat va fi în detrimentul sistemului şi nu spre mai binele lui. Spre exemplu, dacă un cutremur va zdruncina o structură foarte bine ordonată, cum ar fi o clădire, ceea ce va apărea va fi o schimbare aleatorie în structura clădirii care, cel mai probabil, nu va fi o îmbunătăţire a acesteia.“21

Deloc surprinzător, până acum nu s-a observat nicio mutaţie folositoare. Toate mutaţiile s-au dovedit a fi dăunătoare. Omul de ştiinţă evoluţionist Warren Weaver a făcut următorul comentariu pe marginea raportului realizat de Comitetul pentru studiul Efectelor Genetice ale Radiaţiei Atomice, ce a fost constituit pentru a investiga mutaţiile care ar fi putut fi cauzate de armele nucleare folosite în cel de-al Doilea Război Mondial:

„Mulţi vor fi şocaţi de afirmaţia că practic toate genele mutante cunoscute sunt dăunătoare. Dar mutaţiile sunt necesare în procesul evoluţiei. Atunci cum ar putea un efect pozitiv – evoluţia către o formă superioară de viaţă – să rezulte din mutaţii dacă, practic, toate sunt considerate a fi dăunătoare?“22

Toate eforturile de a „genera o mutaţie folositoare“ s-au soldat cu eşecuri. Timp de decenii, evoluţioniştii au realizat multe experimente care să producă mutaţii la musculiţele de oţet, întrucât aceste insecte se reproduc foarte rapid, iar mutaţiile pot să apară foarte repede. Generaţii după generaţii, aceste musculiţe au fost supuse proceselor de mutaţie, şi cu toate acestea, nu s-a observat nicio mutaţie benefică. Geneticianul evoluţionist Gordon Taylor a scris următoarele:

„Este un lucru izbitor, deşi nu este menţionat prea des, faptul că deşi geneticienii au reprodus musculiţele de oţet în laboratoare din întreaga lume, vreme de mai bine de şaizeci de ani – musculiţe care produc o nouă generaţie la fiecare a unsprezecea zi –, cu toate acestea, ei nu au văzut încă niciodată apariţia vreunei noi specii sau măcar a vreunei noi enzime.“23

Un alt cercetător, Michael Pitman, a comentat eşecul experimentelor realizate pe musculiţa de oţet:

ALL MUTATIONS ARE HARMFUL

Left: A normal fruit fly (drosophila). Right: A fruit fly with its legs jutting from its head; a mutation induced by radiation.

„Morgan, Goldsmith, Muller şi alţi geneticieni au supus generaţii întregi de musculiţe de oţet la condiţii extreme de căldură, frig, lumină, întuneric, cât şi la tratamente chimice şi radiaţii. Au fost astfel produse toate tipurile de mutaţii, practic de la cele mai banale până la cele mai vătămătoare. Evoluţia realizată de mâna omului? Nicidecum: foarte puţini dintre monştrii creaţi de geneticieni au putut supravieţui în afara sticlelor în care au fost creaţi. În practică, mutanţii mor, sunt sterili sau au tendinţa de a reveni la fenotipul sălbatic.“24

A disastrous effect of mutations on the human body. (right)The boy at left is a Chernobyl nuclear plant accident victim.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru oameni. Toate mutaţiile care au fost observate la fiinţele umane au avut rezultate dăunătoare. Iar în ceea ce priveşte acest subiect, evoluţioniştii au încercat să arunce o perdea de fum şi să înregistreze exemple de mutaţii evident dăunătoare ca fiind „dovezi ale evoluţiei“. Toate mutaţiile produse la oameni generează diformităţi, infirmităţi cum ar mongolismul, sindromul Down, albinismul, nanismul sau cancerul. Aceste mutaţii sunt prezentate în manualele evoluţioniste drept „mecanismul evoluţionist la lucru“. Inutil să mai spunem că un proces care lasă fiinţa umană cu o infirmitate sau bolnavă nu poate fi „un mecanism al evoluţiei“– întrucât evoluţia prin definiţie ar trebui să producă forme care sunt mult mai adaptate supravieţuirii.

Pentru a rezuma, există trei motive principale pentru care mutaţiile nu pot fi interpretate ca fiind în serviciul afirmaţiilor evoluţioniste:

l) Efectul direct al mutaţiilor este dăunător: Întrucât apariţia lor este aleatoare, aproape întotdeauna ele afectează negativ organismele vii care le suferă. Raţiunea ne spune că intervenţia inconştientă într-o structură perfectă şi complexă nu va îmbunătăţi acea structură, ci mai degrabă o va deteriora. Şi într-adevăr, până acum nu a fost observată nicio „mutaţie folositoare“.

2) Mutaţiile nu adaugă nicio informaţie nouă ADN-ului organismului: În urma mutaţiilor, particulele care formează informaţia genetică sunt fie smulse din locul lor, fie distruse sau mutate în locuri diferite. Mutaţiile nu pot să facă un organism viu să dobândească un nou organ sau o nouă caracteristică. Ele pot cauza doar anomalii precum un picior lipit de spate sau o ureche ce creşte din abdomen.

3) 3) Pentru ca o mutaţie să fie transferată generaţiei următoare, ea trebuie să aibă loc în celulele reproducătoare ale organismului: O schimbare aleatoare ce apare la nivelul unei celule sau al unui organ al organismului viu, nu poate fi transferată generaţiei viitoare. Spre exemplu, ochiul uman modificat ca urmare a efectelor radiaţiei sau datorită altor cauze, nu poate fi transferat generaţiilor următoare.

Este imposibil ca fiinţele umane să fi evoluat, întrucât nu există mecanism în natură care să genereze evoluţia. Mai mult decât atât, această concluzie concordă cu dovezile regăsite în arhivele fosilifere, care nu demonstrează existenţa vreunui proces de evoluţie, ci mai degrabă opusul.