Capitolul 18: Adevărata esenţă a materiei

Secretul de dincolo de materie

Oamenii nu pot vedea, simţi sau auzi realitatea prin intermediul organelor de simţ. Ceea ce ei văd, simt sau aud sunt doar copii care apar la nivelul creierului. Acest concept ştiinţific se studiază în toate şcolile, în special în cele de medicină. Acelaşi principiu se aplică şi acestor rânduri pe care le citiţi acum; nu puteţi să vedeţi sau să atingeţi adevărata lor natură. Lumina ce vine de la rândurile originale este convertită de anumite celule din ochii voştri în semnale electrice, care sunt mai apoi convertite în cadrul centrului vederii situat în partea posterioară a creierului. Acolo este locul unde se creează imaginea acestor rânduri. Cu alte cuvinte, atunci când citiţi anumite rânduri, voi nu le citiţi cu ajutorul ochilor; de fapt, aceste rânduri se creează în centrul vederii din spatele creierului. Aceste rânduri pe care le citiţi sunt „o copie a rândurilor“ din creierul vostru. Dar rândurile originale sunt văzute de Dumnezeu.

Însă faptul că materia este o iluzie ce se formează la nivelul creierului nu „respinge“ materia, ci ne conferă informaţii despre adevărata natură a materiei: şi anume că nicio persoană nu poate avea contact cu originalul.

Există materie şi în afara noastră, dar nu putem ajunge la ea

A spune că materia este iluzie nu înseamnă că ea nu există. Dimpotrivă: fie că noi percepem lumea fizică sau nu, ea totuşi există. Dar noi o percepem ca fiind o copie în interiorul creierului nostru, ca o interpretare a propriilor noastre simţuri. Prin urmare, pentru noi, lumea fizică, materială este doar o iluzie.

Lumea exterioară este percepută nu doar de noi, ci şi de alte fiinţe.

And the two recording angels are recording, sitting on the right and on the left. He does not utter a single word, without a watcher by him, pen in hand! (Surah Qaf: 17-18)

Most importantly, Allah sees everything. He created this world with all its details and sees it in all its states. As He informs us in the Qur'an:

… Heed Allah and know that Allah sees what you do. (Surat al-Baqara: 233)

Say: "Allah is a sufficient witness between me and you. He is certainly aware of and sees His servants." (Surat al-Isra': 96)

It must not be forgotten that Allah keeps the records of everything in the book called Lawh Mahfuz (Preserved Tablet). Even if we don't see all things, they are in the Lawh Mahfuz. Allah reveals that He keeps everything's record in the "Mother of the Book" called Lawh Mahfuz with the following verses:

It is in the Source Book with Us, high-exalted, full of wisdom. (Surat az-Zukhruf: 4)

… We possess an all-preserving Book. (Surah Qaf: 4)

Certainly there is no hidden thing in either heaven or Earth which is not in a Clear Book. (Surat an-Naml: 75)

Să cunoaştem adevărata esenţă a materiei

Oamenii care contemplă lumea înconjurătoare într-un mod conştient, realizează plini de înţelepciune că absolut totul în univers – atât vieţuitoarele, cât şi lucrurile lipsite de viaţă – a fost creat. Întrebarea care apare este: „Cine este Creatorul tuturor acestor lucruri?“

Este evident că „actul creaţiei“, ce se revelează în orice aspect din univers, nu poate proveni din universul însuşi. Spre exemplu, o insectă nu s-a putut crea pe ea însăşi. Sistemul solar nu s-a putut crea şi structura pe sine însuşi. Nici plantele, nici oamenii, nici bacteriile, nici eritrocitele şi nici fluturii nu s-au putut crea pe ei înşişi. Iar posibilitatea ca toate acestea să fi apărut „din întâmplare“ nu este nici măcar ceva ce poate fi imaginat.

Prin urmare, suntem nevoiţi să tragem următoarea concluzie: tot ceea ce vedem a fost creat. Însă niciunul dintre lucrurile pe care le vedem, nu poate fi „creator“ el însuşi. Creatorul este o formă diferită şi superioară faţă de tot ceea ce percepem cu propriii ochi, o forţă superioară, invizibilă, dar a cărei existenţă şi atribute se revelează prin tot ceea ce există.

Mulţi oameni sunt atât de condiţionaţi de presupunerile despre adevărata esenţă a materiei, încât probabil că n-au meditat niciodată suficient de profund asupra acestui subiect. Totuşi, ştiinţa modernă reuşeşte să demonteze orice prejudecată în ceea ce priveşte natura materiei, revelând o realitate impunătoare şi de o foarte mare importanţă. În paginile care urmează vom urmări să explicăm această realitate impresionantă.

What is this prejudice?

This prejudice is about the nature and characteristics of matter. Some people are so conditioned to suppositions about the real essence of matter that they may have never thought about it thoroughly. Modern science demolishes the prejudice about the nature of matter and discloses a very important and imposing reality. In the following pages, we will try to explain this great reality to which the Qur'an points.

Lumea semnalelor electrice

Toate informaţiile despre lumea în care trăim, ne sunt furnizate prin intermediul celor cinci simţuri ale noastre. Lumea pe care o cunoaştem constă din ceea ce ochii noştri văd, mâna noastră atinge, nasul nostru miroase, limba noastră gustă şi urechile noastre aud. Noi nu ne gândim vreodată că lumea „exterioară“ ar putea fi altfel decât aşa cum ne este ea prezentată de simţuri, întrucât noi suntem dependenţi de acestea încă din ziua în care ne-am născut.

Totuşi, cercetările moderne realizate în diferite domenii ale ştiinţei ne indică existenţa unei alte modalităţi de a privi lucrurile, creând îndoieli serioase în ceea ce priveşte simţurile noastre şi lumea ce este percepută prin intermediul lor.

Punctul de plecare al acestei viziuni este acela că noţiunea de „lume exterioară“ ce prinde contur în creierul nostru este doar un răspuns creat în creierul nostru prin intermediul semnalelor electrice. Singura informaţie pe care o avem despre culoarea roşie a mărului, despre soliditatea lemnului – şi chiar despre mama, tatăl, familia noastră – şi despre orice altceva cum ar fi casa noastră, serviciul şi chiar rândurile acestei cărţi, toate sunt compuse doar din semnale electrice. Cu alte cuvinte, noi nu vom putea niciodată să cunoaştem adevărata culoare a mărului din lumea exterioară, nici structura lemnului de acolo, nici adevăratul aspect exterior al părinţilor sau al celor pe care îi iubim. Cu toţii există în lumea exterioară, drept creaţii ale lui Dumnezeu, dar de-a lungul vieţii, noi putem avea doar experienţa directă a copiilor din creierul nostru.

Iar pentru a clarifica acest subiect, haideţi să luăm în considerare simţul văzului, cel care ne oferă cele mai multe informaţii despre lumea exterioară.

Cum anume vedem, auzim şi gustăm?

Actul de a vedea se realizează într-un mod progresiv. Clusterele de lumină (fotonii) ce străbat distanţa de la obiectul perceput la ochi trec prin lentila situată în faţa ochiului, unde sunt fragmentate, iar apoi cad inversate pe retina din spatele ochiului. Aici, lumina este transformată în semnale electrice ce sunt transmise de neuroni către o zonă de dimensiuni mici situată în partea din spate a creierului, denumită centrul vederii. În urma unei succesiuni de procese, acest semnal electric este perceput sub forma unei imagini în cadrul acestui centru de la nivelul creierului. Astfel, actul vederii în sine are loc în această mică zonă din partea posterioară a creierului, care este întunecată şi complet izolată de lumină.

Acum, haideţi să studiem acest proces care pare cât se poate de normal şi de obişnuit. Atunci când spunem că „vedem“, de fapt noi vedem efectele impulsurilor ce au ajuns la ochiul nostru şi au fost apoi induse creierului nostru, după ce au fost transformate în semnale electrice. Prin urmare, atunci când spunem că „noi vedem“, de fapt noi doar observăm semnalele electrice din mintea noastră.

Toate imaginile pe care le vedem de-a lungul vieţii, se formează la nivelul centrului vederii, care constituie doar câţiva centimetri cubi din cadrul volumului creierului. Atât cartea pe care o citiţi acum, cât şi peisajul fără margini pe care-l percepeţi atunci când priviţi în depărtare, toate încap în acest spaţiu de dimensiuni reduse. Un alt aspect care trebuie menţionat aici este că, aşa cum spuneam anterior, creierul este izolat de lumină; în interiorul său este întuneric complet. Creierul nu are un contact direct cu lumina, care există doar în exterior.

Am putea explica această situaţie interesantă prin intermediul unui exemplu. Haideţi să presupunem că în faţa noastră avem o lumânare care arde. Putem să stăm în faţa ei şi să o privim de la distanţă. Cu toate acestea, în tot acest răstimp, creierul nostru nu are niciun contact direct cu lumina originară a lumânării. Chiar dacă noi percepem lumina lumânării, înăuntrul creierului nostru este întuneric total. Prin urmare, noi privim o lume colorată şi luminoasă în interiorul creierului nostru întunecat.

R. L. Gregory ne oferă următoarea explicaţie în ceea ce priveşte acest aspect miraculos al vederii, un act pe care îl luăm mult prea uşor de-a gata:

„Suntem atât de familiarizaţi cu actul vederii, încât este necesară ceva imaginaţie pentru a realiza că există anumite probleme care trebuie rezolvate. Dar gândiţi-vă! La nivelul ochiului, ceea ce ni se oferă sunt nişte imagini mici, inversate, iar noi vedem obiecte solide, separate, din spaţiul înconjurător. Prin intermediul tiparelor de simulare de la nivelul retinei, noi percepem lumea obiectelor, iar acesta nu este deloc un miracol!“194

Acelaşi lucru se aplică şi celorlalte simţuri. Sunetul, atingerea, gustul şi mirosul, toate sunt transmise către creier sub forma unor semnale electrice şi apoi sunt percepute în centrele similare de la nivelul creierului.

Simţul auzului funcţionează în acelaşi fel. Urechea externă preia sunetele disponibile prin intermediul pavilionului urechii şi le direcţionează către urechea mijlocie; urechea mijlocie transmite vibraţiile sonore către urechea internă, intensificându-le; urechea internă trimite aceste vibraţii creierului, traducându-le în semnale electrice. La fel ca în cazul ochiului, actul de a auzi se finalizează în centrul auzului de la nivelul creierului. Creierul este izolat fonic aşa cum este izolat şi de lumină. Prin urmare, indiferent cât de mare este zgomotul afară, în interiorul creierului este o tăcere absolută.

Cu toate acestea, chiar şi cel mai subtil sunet este perceput în creier. Precizia acestui proces este atât de mare, încât o persoană sănătoasă aude totul fără nicio interferenţă sau zgomot atmosferic. În interiorul creierului nostru, care este complet izolat fonic, noi ascultăm simfonia unei orchestre, auzim zgomotul unui loc aglomerat, şi percepem toate sunetele de-a lungul unei benzi de frecvenţe destul de largi, ce se întinde de la foşnetul unei frunze, la vuietul unui avion cu turboreacţie. Cu toate acestea, dacă în momentul perceperii acestor sunete s-ar putea măsura cu ajutorul unui aparat performant nivelul sunetului din creier, s-ar vedea că acolo domneşte o tăcere absolută.

Percepţia noastră asupra unui miros se formează într-un mod asemănător. Moleculele volatile emise de vanilie sau de trandafir ajung la receptorii din perişorii delicaţi aflaţi în regiunea epiteliului şi devin implicate într-o interacţiune. Această interacţiune este transmisă creierului sub forma unor semnale electrice şi este percepută drept miros. Tot ceea ce mirosim, indiferent dacă este un miros plăcut sau neplăcut, nu este altceva decât creierul care percepe interacţiunile cu moleculele volatile, după ce aceste interacţiuni au fost transformate în semnale electrice. Ceea ce se petrece atunci când percepem mirosul unui parfum, al unei flori, al unei mâncări care ne place, al mării, sunt de fapt semnale pe care creierul le percepe. Moleculele în sine nu ajung niciodată la nivelul creierului. La fel ca şi în cazul sunetului sau al vederii, ceea ce ajunge la creier sunt doar nişte simple semnale electrice. Cu alte cuvinte, toate mirosurile pe care noi le-am atribuit obiectelor înconjurătoare încă din ziua în care ne-am născut, sunt doar semnale electrice pe care le percepem cu ajutorul organului de simţ corespunzător. Prin urmare, nu putem avea o experienţă directă asupra naturii reale a unui miros din lumea exterioară.

În mod similar, există patru tipuri diferite de receptori chimici în partea din faţă a limbii unei fiinţe umane. Acestea înregistrează gusturile sărat, dulce, acru şi amar. Receptorii gustului transformă aceste percepţii în semnale electrice prin intermediul unui lanţ de procese chimice şi le transmit apoi creierului. Aceste semnale sunt percepute apoi la nivelul creierului sub forma gustului. Gustul pe care îl simţiţi atunci când mâncaţi o ciocolată sau un fruct care vă place este interpretarea de către creier a semnalelor electrice. Nu poţi să ajungi niciodată la obiectul din exterior; nu poţi niciodată să vezi, să miroşi sau să guşti cu adevărat ciocolata în sine. Spre exemplu, dacă nervii gustului ce traversează creierul nostru ar fi tăiaţi, nimic din ceea ce am mânca atunci nu s-ar mai reflecta la nivelul creierului; aceasta ar însemna că ne-am pierdut complet simţul gustului.

Şi aici mai este ceva interesant: nu putem să fim niciodată siguri că ceea ce simţim atunci când gustăm o mâncare este acelaşi lucru cu ceea ce simte o altă persoană atunci când gustă aceeaşi mâncare, sau ceea ce percepem atunci când auzim o voce este la fel cu ceea ce percepe o altă persoană când aude aceeaşi voce. Asupra acestui lucru, Lincoln Barnett spunea că nu ştim niciodată dacă o altă persoană percepe culoarea roşie sau nota La, în acelaşi fel în care noi le percepem.195

Simţul atingerii nu este nici el diferit de celelalte. Atunci când atingem un obiect, întreaga informaţie ce ne va ajuta să recunoaştem lumea exterioară şi obiectele este transmisă către creier prin intermediul nervilor de la nivelul pielii. Simţul atingerii se formează la nivelul creierului. Contrar convingerii majorităţii oamenilor, locul unde percepem simţul atingerii nu este în vârful degetelor sau la nivelul pielii, ci la nivelul centrului corespondent din creier. În urma evaluării la nivelul creierului a stimulilor electrici ce provin de la un obiect, noi putem percepe diferite calităţi ale obiectelor, cum ar fi asprimea sau moliciunea, căldura sau răceala. Toate detaliile ce ne ajută să recunoaştem un anumit obiect provin de la aceşti stimuli. Doi faimoşi filozofi, B. Russel şi L. Wittgeinstein au spus următoarele:

„Spre exemplu, nu se poate investiga dacă o lămâie există sau nu, sau modul în care ea a apărut. O lămâie constă în special dintr-un gust simţit de limbă, un miros simţit de nas, o culoare şi o formă percepute de ochi; doar aceste caracteristici ale sale pot să constituie obiectul examinării şi al evaluării. Ştiinţa nu poate cunoaşte vreodată lumea fizică.“196

Prin urmare, ne este imposibil să ajungem la lumea fizică originală. Toate obiectele din jurul nostru sunt înţelese prin intermediul unui singur sau al mai multor modalităţi de percepţie cum ar fi vederea, auzul şi atingerea. Prin procesarea datelor de către centrul văzului şi ceilalţi centri similari, de-a lungul vieţii, creierul nostru se confruntă nu cu „originalul“ materiei ce există în afara noastră, ci mai degrabă cu o copie formată în interiorul creierului nostru. Nu putem şti niciodată cum anume arată formele originale ale acestor copii.

"Lumea exterioară" dinăuntrul creierului nostru

Ca rezultat al investigaţiei noastre ştiinţifice asupra adevărurilor fizice descrise până acum, am putea concluziona după cum urmează: nu putem avea niciodată o experienţă directă a originalului a ceva ce vedem, atingem, auzim şi percepem sub forma materiei, „a lumii“ sau „a universului“. Tot ceea ce noi cunoaştem sunt copiile lor de la nivelul creierului nostru.
O persoană care mănâncă un fruct nu este de fapt conştientă de fructul în sine ci de o „imagine“ a acestuia de la nivelul creierului. Acel obiect considerat a fi un „fruct“ constă, de fapt, dintr-o amprentă electrică la nivelul creierului, ce include forma, gustul, mirosul şi textura acelui fruct. Dacă nervul optic ce traversează creierul ar fi rupt brusc, imaginea fructului ar dispărea la fel de subit. În mod similar, o deconectare a nervului ce face legătura între senzorii de la nivelul nasului şi creier, ar distruge complet simţul mirosului. Simplu spus, fructul nu este nimic altceva decât o interpretare a semnalelor electrice de către creier.

Un alt lucru ce trebuie luat în considerare este simţul distanţei. Să luăm, spre exemplu, distanţa dintre dumneavoastră şi această carte. Aceasta este doar un sentiment de gol ce se formează la nivelul creierului. Obiectele care par să fie departe faţă de fiinţa umană care le percepe, există de asemenea şi în creier. Spre exemplu, cineva care priveşte stelele de pe cer consideră că acestea sunt la milioane de ani-lumină distanţă. Cu toate acestea, ceea ce el „vede“ sunt stelele din interiorul său, formate în centrul vederii de la nivelul propriului creier. În timp ce citiţi aceste rânduri, de fapt, voi nu vă aflaţi în camera în care credeţi că vă aflaţi; dimpotrivă, camera se află în interiorul vostru. Atunci când vă priviţi trupul, aţi putea crede că vă aflaţi în interiorul lui. Cu toate acestea, trebuie să vă amintiţi că nu v-aţi văzut niciodată trupul original; întotdeauna aţi văzut doar copia lui formată în interiorul creierului propriu.

Acelaşi lucru se aplică tuturor celorlalte percepţii pe care le aveţi. Spre exemplu, atunci când credeţi că aţi auzit un sunet de la televizorul din camera alăturată, ceea ce experimentaţi este în fapt un sunet din interiorul creierului vostru. Atât sunetul ce vine de la o distanţă de câţiva metri, cât şi conversaţia unei persoane ce se află în imediata apropiere sunt percepute în centrul auzului, care are o mărime de câţiva centimetri cubi în cadrul creierului. În cadrul acestui centru al percepţiei nu există diferenţieri de genul: stânga, dreapta, în faţă sau în spate. Prin urmare, sunetul nu vine din dreapta, din stânga, din faţă, din spate sau din aer; nu există o direcţie anume de unde provine sunetul.

The same applies to all your other perceptions. For instance, when you think that you hear the sound of the television in the next room, you are actually experiencing the sound inside your brain. Both the sound you imagine to be coming from metres away and the conversation of a person right next to you are perceived in a centre of hearing measuring a few cubic centimetres inside your brain. Within this centre of perception, no concept such as right, left, front or behind exists. That is, sound does not come to you from the right, from the left or from the air; there is no direction from which the sound comes.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru miros. Aşa cum un trandafir va apărea sub forma unei imagini la nivelul centrului vederii, la fel va fi perceput şi mirosul său la nivelul centrului mirosului. Indiferent dacă sursa mirosului este în apropiere sau la distanţă, indiferent dacă mirosul este acru, dulce, înţepător, plăcut etc., ele sunt la fel în ceea ce priveşte modul lor de interpretare la nivelul creierului.

„Lumea exterioară“ ce ne este prezentată prin intermediul percepţiilor este mai degrabă o colecţie de semnale electrice care ajung la creierul nostru. De-a lungul vieţii, aceste semnale sunt procesate de către creier iar noi ne continuăm viaţa fără să ne dăm seama că greşim atunci când credem că acestea sunt versiunile „originale“ ale materiei ce există în lumea exterioară. Noi suntem induşi în eroare întrucât nu putem ajunge niciodată direct la materia însăşi, prin intermediul organelor noastre de simţ.

Mai mult decât atât, creierul nostru este cel care interpretează şi atribuie anumite înţelesuri acestor semnale referitoare la „lumea exterioară“, în timp ce noi ne închipuim că avem de-a face cu originalul. Haideţi să luăm, spre exemplu, simţul auzului. De fapt, cel care transformă undele sonore din „lumea exterioară“ într-o simfonie, este creierul. Cu alte cuvinte, noi cunoaştem muzica aşa cum este ea interpretată de creierul nostru, şi nu pe cea originală care există în exterior. În acelaşi mod, atunci când vedem culori, ceea ce ajunge la ochiul nostru sunt nişte simple semnale electrice de diferite lungimi de undă. Şi din nou, cel care transformă aceste semnale în culori este creierul nostru. Culorile „lumii exterioare“ ne sunt necunoscute. Noi nu putem avea niciodată experienţa directă a adevăratului roşu al mărului, a adevăratului albastru al cerului sau a adevăratului verde al copacilor. Lumea exterioară depinde în întregime de cel care percepe.

Chiar şi cel mai mic defect la nivelul retinei poate cauza probleme în percepţia culorilor. Unii oameni percep albastrul ca fiind verde, iar alţii percep roşul ca fiind albastru. În aceste cazuri, nu mai contează dacă obiectul exterior este colorat sau nu.

Lumea simţurilor nu poate să apară fără existenţa lumii exterioare

Un factor care ne revelează faptul că tot ceea ce vedem şi experimentăm există în creierul nostru şi că nu putem cunoaşte niciodată materia originală ce există în exterior, este faptul că noi nu avem nevoie de o lume exterioară pentru ca simţurile să apară în creier. Multe echipamente tehnologice avansate, cum ar fi simulatoarele şi de asemenea visele, sunt cele mai importante dovezi în ceea ce priveşte acest adevăr.

Rita Carter, a spus în cartea ei „Cartografierea minţii“ că: „nu este nevoie ca ochii să vadă“ şi descrie pe larg un experiment realizat de oamenii de ştiinţă. În cadrul acestui experiment, pacienţi orbi au fost dotaţi cu un echipament care transforma imaginile video în pulsuri vibratorii. O cameră montată în apropierea ochilor subiectului, difuza pulsurile către partea lor din spate, astfel încât aceştia erau alimentaţi continuu cu senzori din lumea vizuală. După o vreme, pacienţii începeau astfel să se comporte ca şi cum ei ar fi văzut cu adevărat. Spre exemplu, dacă unul dintre echipamente era dotat cu o lentilă care să mărească imaginea, aducând-o mai aproape, atunci când se realiza această operaţiune fără a informa pacientul în prealabil, pacientul prezenta o tendinţă de a se autoproteja, cu ambele mâini. Şi aceasta deoarece, imaginea ce era transmisă subiectului se mărea dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi apropiat.197

Aşa cum s-a putut observa din acest experiment, putem să formăm anumite senzaţii chiar şi atunci când ele nu au o cauză materială echivalentă în lumea exterioară. Toţi stimulii pot fi creaţi artificial.

"Lumea simţurilor" pe care o experimentăm în timpul viselor noastre

O persoană poate experimenta toate simţurile, într-un mod extrem de real, fără a fi necesară prezenţa lumii exterioare. Cel mai evident exemplu în această direcţie este visul. O persoană visează în timp ce se află întinsă pe un pat, cu ochii închişi. Totuşi, în ciuda acestui lucru, acea persoană simte multe lucruri pe care el sau ea le experimentează în viaţa reală, şi le experimentează la un mod atât de viu încât se poate face cu greu diferenţa între aceste vise şi experienţa din starea de veghe. Oricine citeşte această carte îşi poate da seama de acest adevăr dacă se gândeşte la visele sale. Spre exemplu, o persoană care este întinsă pe pat, singură, în atmosfera calmă şi liniştită a nopţii, poate să viseze că este în pericol, într-un loc foarte aglomerat. Subiectul poate experimenta acest eveniment ca şi cum ar fi unul real, fugind disperat din faţa acelui pericol şi ascunzându-se în spatele unui zid. Mai mult decât atât, imaginile din acest vis pot părea atât de reale, încât persoana simte teamă şi panică, ca şi cum s-ar afla cu adevărat în pericol. Ea stă cu sufletul la gură, atentă la cel mai mic zgomot, tremură de frică, inima îi bate repede, transpiră şi dă naştere şi unor alte efecte fizice pe care ea le experimentează în acea situaţie periculoasă.

O persoană care cade de la mare înălţime, în vis, resimte acest lucru în tot trupul ei, chiar dacă ea se află în pat şi se nu se mişcă deloc. De asemenea, cineva poate să viseze că a căzut într-o baltă, că s-a udat şi apoi îi este frig deoarece visează un vânt rece. Şi totuşi, într-un asemenea caz, nu există nicio baltă şi niciun vânt, fizic vorbind. Mai mult decât atât, deşi persoana respectivă ar putea să doarmă într-o cameră foarte bine încălzită, ea poate să simtă umezeala şi frigul din vis, ca şi cum le-ar experimenta în starea de veghe.
Cineva care crede, în timp ce visează, că are de-a face cu originalul lumii materiale, poate fi foarte sigur pe el însuşi. El poate să-şi pună mâna pe umărul prietenului său atunci când acesta îi spune că „este imposibil că ai de-a face cu lumea originală“, şi apoi să întrebe: „Nu-mi simţi mâna pe umăr? Dacă da, cum poţi să spui că nu vezi lumea originală? Ce te face să crezi acest lucru? Hai să facem o călătorie pe Bosfor; putem vorbi despre acest lucru şi poţi să-mi explici de ce crezi aceasta.“Visul pe care îl experimentează în timpul somnului său este atât de clar încât el porneşte plin de satisfacţie motorul şi accelerează încet, iar apoi aproape că sare din maşină când apasă brusc pe pedală. Apoi, în timp ce merge pe şosea, copacii şi liniile de marcaj par continue datorită vitezei. În plus, el respiră aerul curat al Bosforului. Dar să presupunem că el ar fi trezit brusc de ceasul deşteptător, chiar în momentul în care se pregătea să-i spună prietenului său că ceea ce vede este materia originală. Nu va obiecta el oare în acelaşi fel, indiferent dacă a fost în stare de veghe sau în stare de somn?
Atunci când oamenii se trezesc, ei înţeleg că ceea ce au văzut până în acel moment a fost un vis. Dar, din anumite motive, ei nu-şi pun întrebări în ceea priveşte natura reală a vieţii care începe cu imaginea „de la trezire“ (ceea ce ei numesc „viaţa reală“), şi asupra faptului că şi aceasta ar putea fi un vis. Cu toate acestea, modul în care percepem „viaţa reală“ şi visul este acelaşi. Ambele percepţii se realizează la nivelul minţii. Şi nu putem să înţelegem că acestea sunt nişte imagini decât atunci când ne trezim. Doar atunci putem să spunem „ceea ce tocmai am văzut a fost un vis“. Prin urmare, cum putem noi să dovedim că ceea ce vedem la un moment dat nu este un vis? Putem să presupunem că acest moment în care trăim acum este real doar pentru că încă nu ne-am trezit. Este posibil să realizăm acest lucru doar atunci când suntem treziţi din acest „vis treaz“, care este mai lung decât visele pe care le avem în timpul somnului. Nu putem să dovedim acest lucru altfel.

Cine este cel care percepe?

Aşa cum am explicat până acum, nu putem experimenta niciodată originalul lumii materiale în care credem că ne aflăm şi pe care o numim „lumea exterioară“. Cu toate acestea, aici ia naştere o problemă de primă importanţă. Dacă nu putem avea acces la originalul niciunei existenţe materiale despre care avem cunoştinţă, ce putem spune atunci despre creierul nostru? Întrucât creierul nostru este parte a lumii fizice, aşa cum sunt şi braţele şi picioarele noastre, cât şi orice alt obiect, noi nu putem să ajungem la originalul său.

Atunci când este analizat creierul, se poate vedea că nu există nimic în el decât molecule de lipide şi proteine, care există de altfel în toate organismele vii. Aceasta înseamnă că în interiorul acestei bucăţi de carne pe care o numim „creier“, nu există nimic care ar putea observa imaginile, care să constituie conştiinţa sau să formeze fiinţa pe care o denumim „eu însumi“.

Aşa cum am explicat până acum, nu putem experimenta niciodată originalul lumii materiale în care credem că ne aflăm şi pe care o numim „lumea exterioară“. Cu toate acestea, aici ia naştere o problemă de primă importanţă. Dacă nu putem avea acces la originalul niciunei existenţe materiale despre care avem cunoştinţă, ce putem spune atunci despre creierul nostru? Întrucât creierul nostru este parte a lumii fizice, aşa cum sunt şi braţele şi picioarele noastre, cât şi orice alt obiect, noi nu putem să ajungem la originalul său.
Atunci când este analizat creierul, se poate vedea că nu există nimic în el decât molecule de lipide şi proteine, care există de altfel în toate organismele vii. Aceasta înseamnă că în interiorul acestei bucăţi de carne pe care o numim „creier“, nu există nimic care ar putea observa imaginile, care să constituie conştiinţa sau să formeze fiinţa pe care o denumim „eu însumi“.

„Există o anumită tentaţie, ce trebuie evitată, şi anume aceea de a spune că ochii produc imagini la nivelul creierului. O imagine la nivelul creierului sugerează nevoia unui fel de ochi intern pentru a o vedea – dar aceasta ar necesita un alt ochi pentru a vedea acea imagine... şi aşa mai departe, într-un nesfârşit şir de ochi şi imagini. Iar aceasta este absurd.“199

Acesta este chiar lucrul care îi pune în mare încurcătură pe materialişti, care cred că doar materia este reală. Cui îi aparţine atunci acest „ochi interior“ care vede, care interpretează ceea ce vede şi reacţionează la aceasta?

Karl Pribram s-a focalizat şi el asupra acestei chestiuni importante din lumea ştiinţei şi filozofiei, şi anume, cine este de fapt cel care percepe:

„Încă din vremea grecilor, filozofii au făcut speculaţii despre ‚stafia’ din interiorul maşinii, acel ‚omuleţ din interiorul omuleţului’ şi aşa mai departe. Dar unde este acel EU – acea entitate care foloseşte creierul? Cine realizează actul propriu-zis de cunoaştere? Sau, aşa cum spunea odată sfântul Francisc din Assisi ‚ ‚cel pe care îl căutăm, este cel care vede.’200

Şi atunci, haideţi să ne gândim la următoarea situaţie: Cartea pe care o ţineţi în mână, încăperea în care vă aflaţi, pe scurt, toate imaginile din faţa voastră sunt percepute şi văzute la nivelul creierului. Sunt oare atomii cei care văd aceste imagini? Nişte atomi orbi, surzi şi inconştienţi? De ce anumiţi atomi dobândesc această calitate în timp ce alţii nu? Este oare posibil ca actele noastre de a gândi, a înţelege, a ne aminti, a fi satisfăcuţi, a fi nefericiţi, şi orice altceva să constea doar în nişte reacţii electrochimice ce se realizează între aceşti atomi?

Atunci când analizăm aceste întrebări, vom vedea că este un nonsens să căutăm voinţa proprie la nivelul atomilor. Este clar că fiinţa care vede, aude şi simte este o fiinţă supra-materială. Această fiinţă este „vie“ şi ea nu este nici materie, şi nici vreo imagine a materiei.

Această fiinţă este sufletul

Sufletul este cel care vede, aude, simte, percepe şi interpretează copiile de la nivelul creierului asupra materiei care există în exterior. Fiinţele inteligente care scriu şi citesc aceste rânduri nu sunt doar nişte grămezi de atomi şi molecule – şi de reacţii chimice între acestea – ci sunt „suflete“.

Adevărata Fiinţă Absolută

Toate aceste lucruri ne aduc faţă în faţă cu o întrebare extrem de semnificativă. Întrucât nu putem cunoaşte niciodată nimic în ceea ce priveşte originalul lumii materiale, şi întrucât avem doar experienţa directă a imaginilor replicate la nivelul creierului, care este atunci sursa acestor imagini?

Cine face ca sufletul nostru să privească stelele, pământul, oamenii, trupul nostru şi orice altceva vedem?

Este evident că există un Creator suprem, care a creat întregul univers material, şi care Îşi continuă creaţia fără încetare.

It is Allah Who sustains the heavens and the earth, lest they cease (to function): and if they should fail, there is none – not one – who can sustain them thereafter: Truly, He is Most Forbearing and Oft-Forgiving. (Surah Fatir, 41)

Understanding the Reality of Matter Removes Worldly Ambitions

What we have described so far is one of the most profound truths that you have heard in your whole life. We have shown that the whole material world is really a shadow, and that this is the key to understanding the existence of Allah, His creation, and the fact that He is the one absolute Being. At the same time, we have presented a scientifically undeniable demonstration both of how helpless human beings are and a manifestation of Allah's wonderful artistry. This knowledge compels people to belief making it impossible for them not to believe. This is the main reason why some people avoid this truth.

The things that are being explained here are as true as a physical law or a chemical formula. When necessary, human beings can solve the most difficult mathematical problems and understand many very complex matters. However, when these same people are informed that matter is an appearance formed in the human mind, and that they have no connection with it, they have no desire at all to understand. This is an exaggerated case of an inability to understand, because the idea discussed here is no more difficult than the answer to the questions, "What is two times two?" or "How old are you?", If you ask any scientist or professor of neurology where they see the world, they will answer you that they see it in their brains. You will find this fact even in high school biology text books. But despite the fact that it is clearly evident, information pertaining to the fact that we perceive the material world in our brains and the results that this information entails for human beings can be overlooked. It is of major significance that one of the most important scientifically proven facts is so carefully hidden from people's eyes.

The fundamental reason why people easily accept all scientific facts, yet are so afraid to accept this one, is that learning the truth about matter will basically change the way everyone looks at life. Those who believe that matter and the self are absolute beings will discover one day that everything they have worked for and protected based on this idea - their spouses, their children, their wealth, even their own personalities - is an illusion. People are very afraid of this reality and pretend not to understand it even if they do. They try with determination to disprove the facts, which are simple enough for even a primary school child to understand. The reason behind this opposition is that they are afraid to lose what this world offers.

For someone who is attached to his possessions, his children, or the transient offerings of this world, the illusory nature of matter is cause for great fear. At the moment such a person understands this, he will have died before his natural death, and he will have surrendered his possessions and his soul. In the verse, "If He did ask you for it (all your wealth) and put you under pressure, you would be tight-fisted and it would bring out your malevolence." (Surah Muhammad: 37), Allah reveals how human beings will behave with meanness and rancor when He demands their possessions from them.

But when a person learns the real nature of matter, he will understand that his soul and his possessions already belong to Allah. If he knows that there is nothing to give or to resist giving, he will submit himself and all he possesses to Allah before he dies. For sincere believers, this is a beautiful and honorable thing and a way to draw nearer to Allah. Those who do not believe or whose faith is weak cannot recognize this beauty and stubbornly reject this reality.

The Environment that Will Come to be When the Real Nature of Matter is not Kept Secret

Those who know that they have no connection with the actual material things, and that they are in the presence only of images that Allah presents to them, will change their whole way of living, their view of life and their values. This will be a change that will be useful both from the personal and social point of view, because someone who sees this truth will live without difficulty according to the high moral qualities that Allah has revealed in the Qur'an.

For those who do not regard the world as important and who understand that matter is an illusion, it is spiritual things that deserve to be given importance. Someone who knows that Allah is listening to him and watching him at every moment, and is aware that he will render an account of his every action in the hereafter, will naturally live a morally virtuous life. He will be very careful about what Allah has commanded and what He has forbidden. Everyone in society will be filled with love and respect for one another, and everyone will compete with one another in the performance of good and noble deeds. People will change the values according to which they judge others. Material things will lose their value and therefore, people will be judged not according to their standing and position in society but according to their moral character and their piety. No one will pursue those things whose source is illusion; everyone will seek after truth. Everyone will act without worrying about what others will think; the only question in their minds will be whether or not Allah will be pleased with what they do. In the place of the feelings of pride, arrogance and self-satisfaction that come from possessions, property, standing and position, there will be a sense of the understanding of humility and dependence. Therefore, people will willingly live according to those examples of good moral qualities spoken of in the Qur'an. Eventually, these changes will put an end to many problems of today's societies.

In place of angry, aggressive people, anxious even about small profit, there will be those who know that everything they see is an image shown by Allah. They will be well aware that reactions of anger and loud shouting make them look foolish. Well-being and trust will prevail in individuals and societies and everyone will be pleased with his life and possessions. These, then, are some of the blessings that this hidden reality will bring to individuals and societies. Knowing, considering and living according to this reality will bring many more goodnesses to human beings. Those who wish to attain these goodnesses should consider this reality well and endeavor to understand it. In one verse, Allah says,

Clear insights have come to you from your Lord. Whoever sees clearly, does so to his own benefit. Whoever is blind, it is to his own detriment... (Surat al-An'am: 104)

Deficienţele logice ale materialiştilor

Încă de la începutul acestui capitol, am putut să observăm, prin intermediul dovezilor ştiinţifice, că materia nu este o entitate absolută, aşa cum pretind materialiştii, precum şi faptul că noi nu avem niciodată experienţa directă a materiei originale care există în afara noastră. Dar materialiştii rezistă într-un mod extrem de dogmatic acestei realităţi evidente, ce le distruge propria filozofie şi continuă să aducă în sprijinul lor antiteze lipsite de fundament.

Spre exemplu, unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători ai filozofiei materialiste a secolului al XX-lea, un marxist ardent pe nume George Politzer, a dat „exemplul autobuzului“ drept o presupusă dovadă imbatabilă în ceea ce priveşte acest subiect. Conform lui Politzer, filozofii care susţin ideea că noi avem de-a face cu o copie a materiei la nivelul creierului, sunt aceia care o iau la fugă atunci când văd un autobuz care se îndreaptă către ei.201

Atunci când i s-a spus unui alt materialist faimos, Johnson, că noi nu suntem niciodată în contact cu materia originală, el a încercat să nege acest adevăr lovind cu piciorul nişte pietre.202

Exemple similare şi declaraţii răuvoitoare precum: „Înţelegi natura reală a materiei atunci când primeşti o palmă peste obraz“, există în toate cărţile materialiştilor faimoşi precum Marx, Engels, Lenin şi alţii.

Locul în care greşesc materialişti este acela că ei cred că „percepţia“ se aplică doar simţului vederii. În fond, toate senzaţiile cum ar fi atingerea, contactul, rugozitatea, durerea, căldura, frigul şi umezeala, toate se formează în creierul uman, în exact acelaşi mod în care se formează imaginile vizuale. Spre exemplu, dacă cineva simte răceala metalului de la uşă atunci când coboară din autobuz, de fapt, „el simte acel metal rece“ în creierul său. Acesta este un adevăr clar şi binecunoscut. Aşa cum am văzut deja, simţul atingerii se formează într-o anumită secţiune a creierului, prin intermediul semnalelor nervoase de la vârful degetelor, spre exemplu. Însă nu vârfurile degetelor sunt cele care creează acel sentiment. Oamenii acceptă acest lucru întrucât a fost demonstrat ştiinţific. Totuşi, atunci când autobuzul loveşte o persoană, şi atunci este mai mult decât simpla atingere a metalului uşii – cu alte cuvinte, atunci când senzaţia de atingere este mult mai violentă şi dureroasă – oamenii cred că acest lucru oarecum nu se mai aplică. Cu toate acestea, durerea şi loviturile serioase sunt de asemenea percepute de creier. Adică, o persoană care este lovită de autobuz, simte întreaga violenţă şi durere a evenimentului în creierul său.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, este folositor să ne gândim la visele noastre. O persoană poate să viseze că este lovită de un autobuz, că ajunge mai târziu într-un spital, că este dusă la sala de operaţie, că doctorii vorbesc, că familia sa îngrijorată ajunge la spital şi că ea este schilodită şi suferă dureri teribile. În visul său, ea percepe toate aceste imagini, sunete, emoţii legate de durere, dificultate, lumină, culorile din spital, toate aspectele incidentului, cu foarte multă claritate şi foarte distinct. Ele sunt la fel de naturale şi credibile precum cele din viaţa reală. Dacă în acel moment, persoanei care are acel vis i s-ar spune că este doar un vis, ea nu ar crede acest lucru. Cu toate acestea, tot ceea ce ea vede este iluzie, iar spitalul, autobuzul şi orice mai vede în vis nu au niciun corespondent în lumea reală. Chiar dacă nu au o contraparte materială, acea persoană resimte ca şi cum ar fi vorba de un „trup real“ ce a fost lovit de „un autobuz real“.

În acelaşi fel, obiecţiile materialiştilor sunt lipsite de orice validitate în ceea ce priveşte afirmaţii de genul: „Realizezi natura reală a materiei doar atunci când cineva te loveşte“, „Nu mai poţi să te îndoieşti de faptul că vezi materia originală atunci când cineva te loveşte la genunchi“, „Fugi cât vezi cu ochii atunci când dai de un câine turbat“, „Atunci când te loveşte un autobuz, înţelegi imediat dacă asta s-a petrecut în creierul tău sau nu“, sau „În acest caz, du-te şi stai pe autostradă în faţa maşinilor care vin“. O lovitură ascuţită, durerea resimţită la muşcătura unui câine, o palmă dureroasă toate acestea nu sunt dovezi că avem de-a face cu materia însăşi. Aşa cum am văzut, putem experimenta lucruri similare în timpul somnului, fără a avea vreun corespondent fizic. Mai mult decât atât, violenţa senzaţiilor nu modifică cu nimic faptul că acele senzaţii apar totuşi la nivelul creierului. Acest lucru este dovedit ştiinţific şi cât se poate de clar.

Motivul pentru care unii oameni cred că un autobuz ce se mişcă foarte repede pe autostradă sau un accident cauzat de un autobuz sunt dovezi zdrobitoare ale faptului că avem de-a face cu existenţa fizică a materiei, este faptul că imaginea corespunzătoare care se creează este văzută şi percepută atât de real încât ne înşală. Imaginile din jur, spre exemplu perspectiva perfectă a autostrăzii, perfecţiunea culorilor, formelor şi umbrelor care le conţin, acurateţea sunetului, mirosului şi consistenţei, cât şi întreaga logică ce transpare din acea imagine, poate foarte uşor să păcălească anumite persoane. Pe baza acestei acurateţi, unii uită că acestea sunt totuşi nişte simple percepţii. Şi totuşi, nu contează cât de complete şi de perfecte sunt aceste percepţii de la nivelul minţii, aceasta nu modifică faptul că ele sunt doar nişte percepţii. Dacă cineva este lovit de o maşină sau este prins sub dărâmăturile unei case ce se prăbuşeşte în timpul unui cutremur, sau este înconjurat de flăcări în timpul unui incendiu, sau merge şi cade pe scări, cu toate acestea, el experimentează aceste lucruri în mintea sa, şi nu se confruntă cu realitatea a ceea ce se petrece.

Atunci când o persoană cade sub un autobuz, de fapt autobuzul din mintea sa loveşte trupul din mintea sa. Faptul că el moare sau este zdrobit în urma acelui accident nu modifică această realitate.

Exemplul conectării nervilor în paralel

Haideţi să luăm în considerare exemplul accidentului de maşină dat de Politzer. Dacă în timpul acestui accident, nervii ce merg de la punctul de impact la creierul persoanei accidentate ar fi conectaţi în paralel la creierul unei alte persoane, spre exemplu creierul lui Politzer, în momentul în care autobuzul al lovi acea persoană, el l-ar lovi şi pe Politzer, care, atunci, s-ar afla acasă. Cu alte cuvinte, toate trăirile experimentate de persoana care suferă accidentul vor fi experimentate şi de către Politzer, exact în acelaşi fel în care aceeaşi melodie se aude prin ambele boxe ce sunt conectate la acelaşi casetofon. Politzer va simţi, va vedea şi va experimenta sunetul frânelor autobuzului, impactul autobuzului cu trupul, imaginile braţelor fracturate şi ale sângelui care curge, durerile fracturilor, imaginile conexe cu intrarea sa în sala de operaţii, duritatea mulajului de gips şi fragilitatea braţului său.

Orice alte persoane conectate în paralel cu nervii acelei persoane vor experimenta accidentul de la începutul şi până la sfârşitul său, exact aşa cum a făcut-o Politzer. Dacă persoana care a suferit accidentul intră în comă, ei vor intra cu toţii în comă. Mai mult, dacă toate percepţiile legate de acel accident de maşină ar putea fi înregistrate cu ajutorul unei aparaturi sofisticate şi dacă toate aceste percepţii ar fi transmise apoi unei alte persoane, autobuzul „va lovi“ şi acea persoană.

Şi atunci, care dintre autobuzele care au lovit aceşti oameni este real? Filozofia materialistă nu are niciun răspuns consistent la această întrebare. Răspunsul corect este că toate aceste persoane au experimentat accidentul de maşină în minţile lor.

Acelaşi principiu se aplică şi exemplelor cu prăjitura şi cu pietrele pe care le-am oferit anterior. Dacă nervii organelor de simţ ale lui Engels, care au resimţit plăcerea şi saţietatea după ce a mâncat prăjitura ar fi conectaţi la creierul unei alte persoane, în paralel, acea persoană s-ar fi putut simţi la fel de satisfăcută precum Engels după ce a mâncat prăjitura. Dacă nervii lui Johnson, care a simţit durere după ce a lovit piatra cu piciorul, ar fi fost conectaţi la o a doua persoană, în paralel, acea persoană ar fi simţit şi ea aceeaşi durere.

Prin urmare, care prăjitură şi care piatră sunt reale? Filozofia materialistă eşuează din nou în a conferi un răspuns consistent la această întrebare. Răspunsul corect şi consistent este că atât Engels, cât şi cea de-a doua persoană conectată la nervii său au mâncat prăjitura în mintea lor şi s-au simţit satisfăcuţi; atât Johnson, cât şi cea de-a doua persoană conectată la nervii săi au experimentat din plin momentul lovirii pietrei, însă în minţile lor.

Haideţi să facem acum o modificare în exemplul pe care l-am dat despre Politzer: haideţi să conectăm nervii omului lovit de autobuz la creierul lui Politzer, şi nervii lui Politzer, care este acasă la el, la creierul omului lovit de maşină. În acest caz, Politzer va crede că l-a lovit un autobuz, deşi el se află acasă; iar omul care a fost lovit de autobuz nu va simţi nimic din acel impact al accidentului şi va crede că se află în casa lui Politzer. Aceeaşi logică se aplică şi în cazul exemplelor cu prăjitura şi cu piatra.

Faimosul filozof britanic David Hume şi-a exprimat ideile sale referitoare la acest subiect după cum urmează:

„În ceea ce mă priveşte, atunci când pătrund în intimitatea cea mai profundă a ceea ce numesc propriul meu sine, mă împiedic mereu de percepţii mai mult sau mai puţin particulare referitoare la căldură sau frig, lumină sau umbră, iubire sau ură, durere sau plăcere. Nu pot niciodată să mă surprind pe mine însumi fără a avea vreo percepţie, şi nu pot să observ vreodată altceva decât aceste percepţii.“203

Formarea percepţiilor la nivelul creierului nu este o filozofie, ci o realitate ştiinţifică

Materialiştii susţin că ceea ce am prezentat aici este o viziune filozofică. Cu toate acestea, a susţine că nu avem niciodată experienţa directă a originalului din „lumea exterioară“ nu este ceva filozofic, ci o realitate ştiinţifică certă. Modul de formare a imaginilor şi a trăirilor la nivelul creierului este ceva ce se predă în toate şcolile de medicină. Aceste lucruri, dovedite de ştiinţa secolului al XX-lea, şi în mod special de fizică, arată în mod clar că materia nu are o realitate absolută şi că, într-un fel, fiecare priveşte la „ecranul televizorului din creierul său“.

Oricine crede în ştiinţă, indiferent dacă este ateu, budist sau de orice altă credinţă, trebuie să accepte acest lucru. Un materialist poate să nege existenţa unui Creator, în limitele propriei sale înţelegeri, cu toate acestea, el nu poate nega această realitate ştiinţifică.

Incapacitatea lui Karl Marx, Friedrich Engels, Georges Politzer şi a altora de a înţelege lucruri atât de simple şi de evidente este surprinzătoare, chiar dacă nivelul de înţelegere ştiinţifică şi registrul de posibilităţi din vremea lor era mai mult decât inadecvat. În vremurile noastre, ştiinţa şi tehnologia sunt mult mai avansate, iar descoperirile recente au făcut ca aceste lucruri să fie şi mai uşor de înţeles. Pe de altă parte, materialiştii sunt cuprinşi de panică, atât datorită înţelegerii acestui lucru, fie chiar şi parţial, cât şi datorită faptului că realizează că aceasta anulează definitiv filozofia lor.

Marea teamă a materialiştilor

Deja de ceva vreme, materialiştii au început să spună cu voce tare ce au pe inimă, ce anume îi frământă, în cadrul publicaţiilor lor, în diferite conferinţe şi discuţii la mese rotunde. Discursurile agitate şi lipsite de speranţă indică faptul că ei suferă de o criză intelectuală serioasă. Colapsul ştiinţific al teoriei evoluţiei, aşa-numita bază a filozofiei lor, a fost deja resimţit de ei ca un mare şoc. Acum, ei au ajuns să realizeze că încep să piardă chiar materia, care este pentru ei un element şi mai important decât darwinismul, iar şocul resimţit de ei este chiar şi mai mare. Ei declară că acest lucru este „cea mai mare ameninţare“ pentru ei, şi că aceasta „distruge complet structura lor culturală.“

Unul dintre cei care au exprimat cu voce tare teama şi îngrijorarea resimţită de cercul de materialişti a fost Renan Pekunlu, academician şi de asemenea colaborator la Bilim ve Utopya (Ştiinţă şi utopie), un periodic ce şi-a asumat sarcina de a apăra materialismul. Atât în articolele sale din Bilim ve Utopya, cât şi în discuţiile din cadrul meselor rotunde la care a participat, Pekunlu a prezentat cartea „Evoluţia – o mistificare“, prima carte care a tratat acest subiect, ca fiind „ameninţarea“ numărul unu a materialismului. Ceea ce l-a deranjat pe Pekunlu chiar mai mult decât capitolele ce infirmă darwinismul, este chiar această parte pe care o citiţi acum. Pentru cititorii şi publicul său (destul de restrâns, totuşi), Pekunlu a lansat următorul mesaj: „Nu vă lăsaţi ispitiţi de îndoctrinarea idealistă şi păstraţi-vă credinţa în materialism“, şi a făcut apoi referire la Vladimir I. Lenin, liderul sângeroasei revoluţii comuniste din Rusia, pentru a-şi susţine afirmaţiile. El i-a mai sfătuit apoi să citească cartea lui Lenin, veche de un secol, intitulată „Materialism şi empirio-criticism“; tot ce a mai făcut Pekunlu a fost să repete sfaturile ignorante ale lui Lenin, spunând: „Nu cercetaţi acest subiect, căci vă veţi pierde legătura cu materialismul şi veţi fi ademeniţi de religie.“ Într-un articol pe care l-a scris în mai sus menţionatul periodic, Pekunlu a citat următoarele rânduri din scrierile lui Lenin:

„Odată ce ai negat realitatea obiectivă, care ne este conferită prin intermediul senzaţiilor, ai pierdut orice armă împotriva fideismului, întrucât ai alunecat în agnosticism sau subiectivism – şi asta este tot ce are nevoie fideismul. Dacă o singură gheară a sa este prinsă în cursă, pasărea este pierdută. Atunci când oamenii sunt prinşi în cursa idealismului, aceasta este o formă diluată, subtilă de fideism; ei sunt atunci prinşi din chiar momentul în care au considerat ‚senzaţia’ nu ca fiind o imagine a lumii exterioare, ci ca un ‚element’ special. Căci aceasta nu este senzaţia nimănui, nu este mintea nimănui, nici spiritul nimănui şi nici voinţa nimănui."204

Aceste cuvinte demonstrează la modul explicit faptul că Lenin a realizat alarmat acest lucru şi a vrut să-l alunge definitiv atât din mintea sa, cât şi din minţile „tovarăşilor“, un lucru care i-a tulburat de asemenea şi pe materialiştii contemporani cu el. Totuşi, Pekunlu şi tovarăşii săi sunt într-o mare dificultate, întrucât sunt conştienţi de faptul că acest lucru este expus într-un mod mult mai explicit, mai clar şi mai convingător decât acum 100 de ani. Pentru prima dată în istorie, acest subiect a fost explicat într-un mod imbatabil.

Cu toate acestea, imaginea generală este aceea că un mare număr de oameni de ştiinţă materialişti încă mai iau o poziţie foarte superficială în faţa faptului că „noi nu avem niciodată o experienţă directă a materiei originale“. Subiectul explicat în cadrul acestui capitol este unul dintre cele mai importante şi incitante subiecte cu care cineva s-ar putea întâlni în viaţă. Cu siguranţă nimeni nu s-a mai întâlnit cu un asemenea subiect înainte. Cu toate acestea, reacţiile acestor oameni de ştiinţă şi atitudinea adoptată în cadrul discursurilor şi articolelor lor denotă cât de superficială este totuşi capacitatea lor de înţelegere,

Reacţiile unor materialişti în legătură cu subiectul discutat aici arată cât se poate clar că aderenţa lor oarbă la materialism a cauzat un defect în funcţionarea logicii lor şi, datorită acestui lucru, ei ajung să fie departe de înţelegerea reală a subiectului. Spre exemplu, Alaattin Senel, şi el academician şi colaborator la Bilim ve Utopya, a oferit un mesaj similar celui lui Rennan Pekunlu, spunând: „Uitaţi de prăbuşirea darwinismului, adevăratul subiect ameninţător este acesta“, şi a emis provocări de genul: „atunci dovedeşte ceea ce spui“, simţind că propria sa filozofie este neîntemeiată. Ceea ce este şi mai interesant este că acest autor a arătat în scrierile sale că nu poate nicidecum să înţeleagă acest lucru, pe care-l consideră a fi o ameninţare.

Spre exemplu, într-un articol în care discută în mod exclusiv despre acest subiect, Senel acceptă faptul că lumea exterioară este percepută la nivelul creierului sub forma unei imagini. Totuşi, el merge mai departe şi scrie: „Nu ştiu dacă imaginile din creierul meu sunt corelate cu lumea exterioară sau nu, dar acelaşi lucru se aplică şi atunci când vorbesc la telefon. Atunci când vorbesc la telefon, deşi nu pot vedea persoana cu care vorbesc faţă în faţă, pot să am ulterior confirmarea acestei conversaţii, atunci când ne vom întâlni faţă în faţă.“205

Spunând acest lucru, acest autor vrea să spună următoarele: „Dacă ne îndoim de percepţiile noastre, putem să privim la materia însăşi şi să verificăm această realitate.“ Totuşi, aceasta este o înţelegere greşită evidentă, întrucât este imposibil pentru noi să ajungem la materia însăşi. Noi nu putem să ieşim din mintea noastră şi să cunoaştem ceea ce este „în exterior“. Indiferent dacă vocea de la telefon are un corespondent real sau nu, ea poate fi confirmată de persoana cu care am vorbit la telefon. Cu toate acestea, această confirmare este tot o confirmare experimentată de minte.

De fapt, aceleaşi evenimente pot să fie experimentate în timpul somnului. Spre exemplu, Senel poate să vadă în vis că vorbeşte la telefon şi apoi această conversaţie îi este confirmată, tot în vis, de persoana cu care a vorbit. Sau, Pekunlu poate resimţi chiar şi în vis că se confruntă „cu o ameninţare serioasă“ şi poate sfătui oamenii să citească acele cărţi vechi de un secol ale lui Lenin. Cu toate acestea, indiferent de ceea ce ei vor face, aceşti materialişti nu pot nega faptul că ei nu au experimentat „originalul“ evenimentelor care s-au petrecut şi al discuţiilor care au avut loc cu oamenii cu care au vorbit în visul lor.