Two drawings of Java Man, which are totally different from each other, provide a good example of how fantastically fossils are interpreted by evolutionists.
Înainte de a intra în detaliile mitului evoluţiei umane, trebuie să menţionăm metoda propagandistică care a convins marele public că creaturile jumătate om-jumătate maimuţă chiar au existat în trecut. Această metodă de propagandă foloseşte „reconstrucţiile“ realizate pe diferite fosile. Reconstrucţia reprezintă trasarea unui desen sau construcţia unui model al unei vieţuitoare, bazându-ne doar pe un singur os – uneori doar pe un fragment de os – ce a fost găsit în urmă săpăturilor. „Oamenii-maimuţă“ pe care îi vedem în ziare, reviste sau filme, sunt cu toţii nişte reconstrucţii.
Fosilele despre care se susţine că sunt dovada pentru scenariul evoluţiei fiinţei umane sunt, de fapt, rezultatul unei fraude. Pe parcursul a mai bine de 150 de ani, nu s-a găsit nici măcar o singură fosilă care să dovedească evoluţia. La drept vorbind, reconstrucţiile (desene sau modele) rămăşiţelor fosile realizate de către evoluţionişti sunt realizate într-un mod speculativ, special pentru a valida tezele lor evoluţioniste. David R. Pilbeam, antropolog la Harvard, subliniază acest lucru atunci când spune: „Cel puţin în paleoantropologie, datele sunt încă atât de puţine încât teoria influenţează într-o mare măsură interpretările. Teoriile din trecut reflectau cu claritate ideologiile noastre, mai degrabă decât datele actuale.63 Întrucât oamenii sunt puternic impactaţi de informaţia vizuală, aceste reconstrucţii au servit cel mai bine scopurilor evoluţioniştilor, care era acela de a-i convinge că aceste creaturi reconstituite chiar au existat în trecut.
Acum, ar trebui să aducem în centrul atenţiei un aspect mai deosebit: Reconstrucţia bazată pe fragmente de oase poate să arate doar caracteristicile cele mai generale ale creaturii, deoarece adevăratele trăsături morfologice distinctive ale oricărui animal sunt date de ţesuturile moi, care dispar curând după moarte. Prin urmare, datorită naturii speculative a interpretării ţesuturilor moi, desenele sau modelele reconstituite depind în totalitate de imaginaţia persoanei care le realizează. Earnest A. Hooten de la Universitatea Harvard explică acest fapt după cum urmează:
„Încercarea de a reface părţile moi este o acţiune chiar şi mai riscantă. Buzele, ochii, urechile şi extremitatea nasului nu lasă nicio urmă pe oasele ce le susţin. Iar pe un craniu neanderthaloid poţi să modelezi cu aceeaşi uşurinţă fie trăsăturile unui cimpanzeu, fie trăsăturile unui filozof. Aceste presupuse restaurări ale tipurilor de oameni din trecut au o foarte mică valoare ştiinţifică (dacă nu chiar niciuna) şi sunt bune doar pentru a înşela publicul... Prin urmare, să nu vă încredeţi deloc în reconstrucţii.“64
THREE DIFFERENT RECONSTRUCTIONS BASED ON THE SAME SKULL
La drept vorbind, evoluţioniştii au inventat nişte „poveşti atât de absurde“ încât ei chiar subscriu figuri diferite aceluiaşi craniu. Cele trei desene diferite realizate pentru fosila numită Australopithecus robustus (Zinjanthropus) sunt un exemplu grăitor pentru această înşelăciune.
Interpretările părtinitoare ale fosilelor şi fabricarea integrală a multor reconstrucţii imaginare, sunt indiciul clar că evoluţioniştii au recurs frecvent la şiretlicuri. Şi totuşi, aceste şiretlicuri par inocente în comparaţie cu contrafacerile deliberate care au fost comise în istoria evoluţiei.
IMAGINARY DRAWING
National Geographic, March 1996
Geheimnisse Der Urzeit, Tiereund Menschen, s. 200
In pictures and reconstructions, evolutionists deliberately give shape to features that do not actually leave any fossil traces, such as the structure of the nose and lips, the shape of the hair, the form of the eyebrows, and other bodily hair so as to support evolution. They also prepare detailed pictures depicting these imaginary creatures walking with their families, hunting, or in other instances of their daily lives. However, these drawings are all figments of the imagination and have no counterpart in the fossil record.
